4
Feed on
Posts
Comments

Articol publicat in: Familie, Personal, Turism


Eu nu stiu cum o sa scriu despre tot ce s-a intamplat… sunt atat de multe,  incat va trebui sa le despart  pe capitole … sau pur si simplu sa scriu…. Sa scriu si fiecare intelege , sper,  totul… si intamplari… si ganduri… si sentimente…

Deci, sambata dimineata m-a trezit Alunita la 6, cu comentariul ei pe blog.  Blackul meu, pe care il uitasem pe  “Loud” suna prompt, asa ca il dibui pe langa mine, iau, vad comentariul (“Sau Buna dmineata! Pe 8!”) ii zambesc in gand Alunitei si decid sa ma ridic din pat, desi eu pusesem ceasul doar la 6 30. A fost numai bine ca am putut sa strang totul si sa impachetez alimentele fara prea multa graba. Am constatat ca s-au adunat o gramada de bagaje, rucsacul meu, al Soniei, plasa cu prosoape si costume de baie pentru Geoagiu, o sacosa cu haine (ca in rucsacul meu erau cele de prima necesitate in masina adica sucuri, cafele si popcorni), doua plase cu mancare, dar erau  voluminoase pentru ca erau cutiile cu prajitura si snitelele acolo).

Pe Sonia am trezit-o pe la 7, isi pregatise de seara tot, asa ca s-a echipat  destul de rapid. Intram pe la Velpitar sa luam paine si biscuiti. Si doua acadele, te rog, mami!

Alunita ne astepta déjà in parcarea de la Profi cu porbagajul masinii deschis,  cred ca amandoua incercam sa ne ascundem emotia, Alex se uita curios la noi peste scaunul din spate al masinii,   ne-am pupat,  ne-am strans mainile,  am hotarat din doua vorbe ca nu mai are sens sa intram sa facem cumparaturi   asa ca am pornit, fara sa stam prea mult pe ganduri. In spate copiii si-au dat frumos mainile si au facut cunostinta, apoi au inceput sa povestesca de tot felul, de-ale lor.

Si noi de ale noastre – cand incepem noi doua sa povestim, parca trecem in ceva univers paralel… totul curge altfel in jurul nostru… si timp si spatiu …

Eu nu stiu cum am ajuns in Turda, doar ca m-a atentionat Alunita ca a ratat prima la dreapta catre varianta.

Apoi am mai fost un pic atenta cand ne-am inscris pe drumul de Alba, apoi iar pauza in mintea mea pana cand, la un moment dat Alunita trage pe dreapta (aveam sa aflu ca Alunita face tot timpul asa… brusc opreste,  ori ca sa fotografieze ceva deosebit, ori sa culeaga un buchet de iasomie pe care il miroase si-i zambeste ca apoi sa mi-l faca mie cadou, ori sa vada mai bine o casa, ori un peisaj, ori  ceatza de pe munti, ori o stanca …)

Acum vazuse cum oamenii faceau clai de trifoi . “Musai sa fotografiez asta… clai in mai… si soc inflorit …si salcamii… M?i, da’ e prea devreme!”

Realizeaza, insa,  ca nu poate tine masina oprita acolo, astfel incat mai merge 100 de metri, urca panta si gaseste un loc unde putea sa parcheze. Coboram toti, ne luam sticlutele de cafea, copiii  cate o bucata de prajitura, ne luam toti de mana si trecem strada . Pentru ca vazusem de partea cealalta a drumului un monument istoric. Curioase sa vedem ce este acolo, citim. “TARTARIA – primul mesaj scris din istoria omenirii). Ma uit la Alunita… “Stiai?   “Nu, marturisesc ca nu am mai fost pe aici”…   “Deci nu ai oprit intentionat aici sa imi arati?”  “NU! Am oprit sa fotografiem claile de mai jos”…    “Deci e numai o coincidenta,  asai?”,  o  intreb eu cu subînteles…        “Da daaaaaa e coinicidenta   imi spune ea, zambindu-mi”… (Acesta avea sa fie leit-motivul excursiei…. “coincidentele” au fost tot timpul cu noi :) )

Le explic? Alunita copiilor cum e cu primul scris din lume, fotografiem tablitele,nu pot sa nu ma minunez,  apoi mergem sa vedem si claile…

Copiii dau de iarba si camp si  zburda amandoi razand. Lui Alex i-a trecut durerea de picior, nu avea nici o problema… Fotografiem si claile, si plecam mai departe…

Pana in Orastie iar nu mai stiu nimic. Nici din drum nici din ce am povestit… Acolo m-am “trezit” din nou pentru  ca trebuia sa gasim drumul spre Costesti. (Foarte bine semnalizat, marturisesc, nu am avut nici o problema sa il identificam si sa ajungem la el).

Din nou surpriza, in Orastie era targ, normal ca ne dam jos din masina si incepem sa bantuim cu gandul  sa cautam turta dulce pentru copii, ca in targurile copilariei noastre si “cocoseii cu bat in fund” cum le zicea alunita cocosilor din zahar ars care se vindeau pe vremuri in targuri.

Nu dam de nimic interesant, marfa obisnuita adusa din bazaruri care o gasesti prin toate pietele… Nici vorba de turta dulce, nici vorba de cocosei… Alunita se opreste in dreptul unor cozi pentru coase, asezate frumos, si cauta aparatul ca musai trebe fotografie… Apare si stapanul cozilor si a umeraselor, un barbat inalt si vesel, ii spunem ca vrem numai sa fotografiem.  Are Alunita un stil de a intra cu oamenii in vorba si de a afla totul de la ei, incredibil. (Sa stii ca asa sunt eu, sper ca nu iti blestemi zilele ca ai venit cu mine, eu povestesc, stau, ma uit… zambesc, ii spun ca si eu sunt exact la fel :) ). Aflam asadar povestea lui Dragomir, baiat orfan, plecat din Avram Iancu sa vanda umerase prin Cluj… Si de unchiul lui, pe care culmea, “Alunita Stie Tot” bineinteles ca il cunoaste, om foarte bogat si cu putere, se pare. Si spunea Dragomir cat de greu ii fusese, si cum dormea iarna prin poduri si prin suri si cum unchiul lui, marele om, nu a vrut sa il ajute… si nici matusa, sora mamei lui…. Acum e fericit. Merge prin targuri, unul dupa altul, se nimerise in Orastie venind din Sebes, de la alt targ. Are nevasta ?ap?n?, d? cu coasa mai bine ca el… si doi copii frumosi si cuminti nevoie mare. Ne arata pozele copiilor pe telefon. Si multumeste lui Dumnezeu.

Ne despartim de el, si trecem pe langa “raionul” cu animale. Am rezistat printre iepuri si pui de o zi, pana am ajuns la bobocii de rata. Acolo a fost destul de greu sa ii explice Alunita lui Alex ca n-avem cum sa ducem ratele cu noi la Sarmizegetusa …  si nici acasa la Cluj…. cam greu, dar a reusit in final.

Ajungem la piata de alimente, eu iau ceapa si rosii alunita ia minge de fotbal   din partea cealalta (desi mai avea una in portbagaj,dar nu se putea altfel, Alex a dorit-o in mod special), intru sa caut cas de oaie, o femeie ma intreaba daca nu cumpar z?mati?? (pronuntat cumva z?m?chi??), eu intreb ce-i aia,  ea zice z?mati??!…..  o intreb cum se face, ea zice “cum sa se faca? Asa cum se face z?mati?a! “  “(Da nu is cumva a lui Irina lui Vasile? Ca tare saman…” ma uit zapacita la ea, ii zic ca-s din Cluj  si mai pun intrebari despre branza. Pana la urma deduc ca este branza de vaci proaspata, stransa in tifon, ca un casulet. Exact cum fac si la mine la Vîrtop, doar ca acolo îi zice simplu, ca?.

Alunita intre timp povestea linistita si fara bai cu Nichita, omul cu mierea de albine. De la care a cumparat un borcanel. Avea poza pe etichete nenea Nichita… ca a zis el c? s? il recunoasca lumea in piata ca el e acel Nichita “… si cu femeia care vinde flori a mai povestit Alunita… si cu baiatul cu diaproiectorul… si cu o tanti care ne-a spus de unde sa luam pita de casa (da n-a mai gasit ca se terminase).

Mergem sa punem cumparaturile in portbagaj. Nu stiu de unde au aparut mai multe carti “Uite, imi spune, zambind, Oleg e cu noi… avea Territoria in masina, si inca o carte, pe care o ia, si mi-o face cadou. Nu imi vine sa cred, o deschid si avea o dedicatie pentru mine…. Alunita mi-o pregatise de acasa… mi-au dat lacrimile… nu ma asteptam….

Încarcam, totul, si mergem catre Sarmizegetusa.  Reincepem povestile, copiii in spate isi cauta cartile de joc, masina se opreste. Ma uit buimaca la Alunita, eram pe drumul de iesire din Orastie. “Uita-te si tu, asta e strada din  Romania! Ma uit. Verde, frumos, curat, flori.  Vezi ca se poate? Uite ce frumusete! Era, intr-adevar, minunat.  Face poze si mergem mai departe.

Si iar se taie filmul, la un moment dat imi amintesc sa ii spun ca in Beriu sunt case interesante si frumoase, ea imi spune ca am trecut de Beriu de mult (?!) , trecem prin Orastioara…. Si alte sate… povestind, povestind  intr-una, cand eu cand ea. Si masina se opreste fix in poarta la Istrate :) .

Ne astepta fiica gazdei, ne-am lasat bagajele, Alex batea déjà mingea in curte, Sonia a dibuit iepurasii din curtea interioara, erau vreo 20,    frrrrumosi si bine ingrijiti, noi ne-am asezat pe leagan si povesteam  (in continuare). Asta cand Alunita nu vorbea la telefon cu Alunitul ei. Cand vorbeste cu Alunitul, nu mai e printre noi. E cu el, acolo, 100%, numai Alex o mai poate aduce la realitate:).

Pentru ca straturile de ceapa incepusera sa fie serios amenintate de mingea nou nouta care se incapatana sa nu stea in curtea de beton, ii trimitem pe copii sa se joace undeva langa rau, unde era o pajiste.

Bem cate o gura de cafea, ne mail eganam, mai povestim , o convingem pe gazda ca sigur nu ploua astazi, cel putin nu cat suntem noi in cetate, apoi mergem sa recuperam kinderii si sa urcam la cetate.

Copiii nostri erau foarte ocupati, pe marginea raului. Alex sa stea intr-o cusca din aceea de sarma impletita in care se pun de obicei pietre ca sa se faca diguri, si Sonia sa il scoata de acolo.. Intrase usor,  ca a intrat de pe mal, pe deasupra. Dar nu mai putea iesi, marginea custii ii ajungea pana la nas. Cu Sonia care l-a apucat de picioare si eu de subsuoara, l-am scos pachet afara. In rasetele si bucuria lui, mi-a placut ca nu a fost speriat nici o clipa. Am urcat toti in masina, si iar ne-am apucat de povestit. Aici insa imi amintesc. Alunita îmi povestea de bunicul Boris si bunica Lidia…. Doamne ce poveste frumoasa… neaparat trebuie sa o scrie si pe blog. M-a impresionat foarte tare… si despre Daniel… toate astea ascultand muzica compusa de el…

Mi-a pus in brate un teanc de hartii… ma uit, harti cu regatul dac inainte si dupa ocupatia romana, articolele scoase de pe net cu Sarmizegetusa, inca un articol cu descrierea completa a drumului…

N-a fost nevoie insa, am urmat soseaua si ne-am descurcat destul de bine. Le-am spus copiiilor sa urmareasca marcajul cu cruce rosie, astia micii si-au luat treaba in serios, si sunt convinsa ca le-au vazut PE TOATE, ca tot timpul bipaia ba unul ba celalat.

In articol se spunea la un moment dat ca drumul este foarte bun pana ajunge la un pod. Acel pod nu se poate trece decat cu jeepul. Am trecut  noi peste inca vreo 2 poduri inainte… fara nici o problema… si am ajuns si la podul cu pricina.

Intr-adevar era greu. Era panta destul de marisoara inainte, asta nu ar fi  fost nici o problema, doar ca era o groapa destul de mare intre drum si  betonul de la pod. Ne-am dus cu Alunita, am aruncat toate pietrele puse aiurea pe drum,  care nu faceau decat sa incurce, Alunita evalueaza cu ochi critic situatia si decide sa incerce; eu am ramas la pod sa o astept. A dat jos copiii din masina, a venit frumos, si…… a trecut absolut fara nici o problema, in rasetele, chiotele si aplauzele noastre. (Ea n-a avut emotii nici o clipa, mai devreme imi povestise unde isi fac ei concediile si pe ce drumuri ajung acolo…. Asta era pepsi).

Daca nu s-ar fi aprins becu la Peugeot, n-am fi avut chiar nici un gand. Era un bec portocaliu. Nici uleiul nici apa… astea erau in regula. Cautam cartea tehnica a masinii… nu gasim nici becul nici semnul acela… nici semnal sa il sunam pe Daniel sa ne zica ce si cum…

Urcam mai departe, drumul bun, la un moment dat o curb? in agrafa (nu zic ac de par ca ala e larg) , foarte foarte stransa. S-ar fi putut lua normal daca fix in locul pe unde trebuia sa mergi ca sa poti lua curba nu era parcat un Logan. Ocupantii lui tocmai venisera din cetate si se uitau linistiti la noi cum nu reuseam sa luam curba si sa ne inscriem. La a treia manevra, Alunita zice “Sa le spun?” “Spune-le”! Omul ne face semn  “Se poate , se poate, mergeti!”… dar nu s-a gandit nici o clipa sa isi mute masina  de acolo!

Cu (prea) mult bun simt Alunita le spune ca fix unde era masina lui era locul pe unde trebuia sa trecem , ca de aceea  a fost gandit asa, nu ca loc de parcare.. Omul rade si se face ca nu pricepe…  noi mai facem doua manevre  (in panta) si reusim sa ne inscriem. Alunita bombane ceva de despre bun simt si buna crestere si mai bombane un pic si ii trece, pentru ca déjà apar zidurile cetatii….

Scoatem copiii, ne luam minimum de bagaje, stabilim ca facem frigarui si mancam cand ne intoarcem, doar nu putea dura mai mult de o ora. Iau  sticluta de tuica si pun si ceva snitele si niste paine, ca stiu eu cum roade tuica stomacul… ca te apuca cate o foame de rupi tot…

Uitam si de drum, si de ploaie si intram in cetate….

5

Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X